I. MÂNTUIREA – IERTAREA DE PĂCATE
1. Mântuirea fiecărui păcătos este rezultatul harului, al îndurării lui Dumnezeu, nu al eforturilor religioase ale omului.
2. Mântuirea se capătă prin credință, în urma pocăinței sincere înaintea lui Dumnezeu și a credinței în sacrificiul Fiului Său.
3. Cel care se pocăiește și crede în harul mântuirii venit prin crucea lui Hristos, devine o făptură nouă, în urma unei nașteri din nou.
4. Niciunui om Domnul nu i-a cerut ”să-L primească”, sau ”să-L accepte”, ci să se pocăiască și să vină după El, purtându-Și crucea în fiecare zi.
5. Pocăința adevărată continuă să-și facă lucrarea în viața credinciosului, care trebuie să aducă la lumină orice păcat ascuns, prin mărturisire înaintea lui Dumnezeu.
6. Sfințirea vieții este un proces care trebuie continuat până la prezentarea sufletului înaintea lui Dumnezeu; aceasta înseamnă ”a duce mântuirea până la capăt cu frică și cutremur”.
7. Creștinii nu trebuie să se bazeze pe propriile fapte sau pe puterea lor de a duce o viață sfântă, ci pe îndurarea lui Dumnezeu și pe puterea Duhului Său.
8. Mântuirea nu se obține prin fapte bune, dar are drept urmare umblarea în faptele pregătite mai dinainte de Dumnezeu.
9. Creștinul adevărat este un ucenic al Domnului, de la care învață necurmat și pe care Îl urmează fără încetare cu scopul de a deveni tot mai asemănător Lui.
II. ÎNVĂȚĂTURI GREȘITE DESPRE MÂNTUIRE
10. Iertarea se capătă doar pe pământ, prin îndurarea lui Dumnezeu; prin urmare nu se mai poate face nimic pentru a schimba starea spirituală a celor care au murit.
11. Iertarea o dă doar Dumnezeu, prin Hristos, deci nici un om nu poate să-și aroge acest drept divin.
12. Nimeni nu poate dezlega păcatele unui om la moartea sa, nici măcar reprezentanții unei anumite clasă de slujitori religioși, considerați mijlocitori între oameni și Dumnezeu.
13. Sufletul după moarte nu are de trecut niște vămi ale văzduhului, pentru a ajunge în prezența lui Dumnezeu. De aceea, este inutil să se încerce ajutarea lui după ce a trecut în veșnicie.
14. Milosteniile și faptele bune făcute pentru a ajuta sufletul unui om după moarte sunt reminiscențe ale unor obiceiuri păgâne și n-au nicio legătură cu creștinismul pe care l-a predicat Domnul și apostolii Săi.
15. Sfinții (incluzând-o și pe Maria, maica Domnului) nu pot mijloci pentru mântuirea oamenilor și nu-i pot ajuta în niciun fel.
16. Închinarea la relicve sau la moaștele sfinților ține mai mult de ocultism decât de creștinismul Sfintelor Scripturi.
III. LUCRAREA DUHULUI SFÂNT
17. Duhul lui Dumnezeu dă putere celui regenerat prin har de a duce o viață sfântă în mijlocul unei lumi păcătoase.
18. Duhul Sfânt pecetluiește pe cel credincios, îl botează și îl umple cu prezența Sa binecuvântată.
19. Botezul cu Duhul Sfânt nu este un rezultat al eforturilor omenești, ci un act de îndurare al lui Dumnezeu prin care răspunde celui ce-L cere cu stăruință.
20. Creștinii care au fost botezați cu Duhul Sfânt nu sunt superiorii celorlalți, de aceea trebuie să rămână smeriți și să caute umplerea continuă cu Duhul.
IV. SLUJITORII LUI HRISTOS
21. Succesiunea apostolică nu are fundament în Sfintele Scripturi, ci în tradiția religioasă.
22. Adevărații slujitori ai Domnului nu prestează servicii religioase contra unor sume de bani.
23. Preoția Noului Testament nu este doar apanajul unei caste superioare, ci ea fost încredințată de Domnul tuturor creștinilor, care aduc jertfe duhovnicești pentru Dumnezeu.
24. Duhul Sfânt alege oameni chemându-i la slujire pentru zidirea Trupului lui Hristos și înzestrându-i cu darurile Sale.
25. A fi păstor sufletesc nu este o funcție, nici un titlu religios, ci o slujbă duhovnicească primită odată cu un dar al Duhului Sfânt, făcut după voia Sa.
26. Numai Duhul lui Dumnezeu rânduiește slujbele în Biserică, nu oamenii. Ei doar trebuie să recunoască lucrarea Duhului, nu să-și dea învățători după poftele lor.
27. Slujitorii lui Dumnezeu trebuie să fie pildă turmei, printr-o viață de sfințenie practică și dedicare lui Dumnezeu.
28. Slujbele duhovnicești nu pot fi vândute, nici transmise de la o generație la alta după bunul plac al conducătorilor religioși.
29. Adevărații slujitorii ai lui Hristos se pregătesc pe câmpul Evangheliei și în școala ascultării de El, nu în seminarii teologice.
30. Nu oricine se numește pe sine om inspirat de Dumnezeu trebuie ascultat, ci orice ”proroc” trebuie probat înainte de a fi crezut.
V. VIAȚA CREȘTINĂ
31. Avariția este incompatibilă cu creștinismul, cu atât mai mult cu un slujitor al Domnului, care a poruncit ca acel care are două haine să dea și celui ce n-are niciuna.
32. Creștinismul nu este o religie a prosperității, ci a purtării crucii în fiecare zi pentru Hristos.
33. Hristos nu ne-a făgăduit că vom fi mari în lumea aceasta, ci doar că vom sta cu El pe scaunul Său de domnie, la venirea Împărăției Sale.
34. Creștinul adevărat este un om care se gândește la lucrurile de sus, acolo unde se află comoara sa – Hristos Domnul.
35. De aceea, nicio mișcare creștină n-ar trebui să-și extindă puterea pe pământ, ci să vestească Evanghelia, pentru a-i îndrepta pe cât mai mulți spre ceruri.
36. Creștinii trebuie să dovedească moderație/cumpătare în toate aspectele vieții, dar să-L iubească pe Dumnezeu fără limite și condiții.
37. Vestimentația și posesiunile noastre trebuie să dea dovadă că suntem ucenicii Celui care n-a avut în lumea aceasta nimic mai mult decât haina de pe El și a vestit celor săraci Evanghelia.
VI. BISERICA CREȘTINĂ
38. Clădirile bisericești somptuoase și luxul sunt incompatibile cu învățătura creștină.
39. Slujbele religioase rigide și programele culturale bisericești nu au nimic în comun cu închinarea în duh și în adevăr.
40. Repetarea unor cuvinte în rugăciune și unor rugăciuni memorate contrazice învățătura Domnului nostru.
41. Botezul și Cina Domnului nu sunt sacramente administrate de slujitori profesioniști, ci parte naturală a vieții Bisericii, care se supune poruncilor Domnului ei.
42. În lumea noastră Domnul are o singură Biserică, pe care o sfințește și o pregătește pentru ziua nunții Sale – Unitatea Bisericii o face Duhul lui Dumnezeu, nu ecumenismul oamenilor.
43. Organizațiile omenești și instituțiile religioase n-au niciun fel de sprijin în Scripturi.
44. Domnul este singurul Stăpân al Bisericii, nu un om sau o grupare elitistă de oameni.
45. Orice structură ierarhică se opune învățăturii lui Hristos și a apostolilor Săi.
46. Biserica creștină se supune doar capului ei, Hristos Domnul, și ascultă de legile civile numai în măsura în care acestea nu contravin Scripturilor.
47. Biserica nu trebuie să fie nici finanțată, nici subordonată statului, ci doar să ajute autoritățile civile să împlinească voia lui Dumnezeu, acordându-le tot sprijinul pentru aceasta.
48. Slujba principală a Bisericii este să fie ”lumina lumii” prin vestirea Evangheliei încredințată de Domnul și ”sarea pământului”, prin sfințenia vieții.
49. Nădejdea creștinului nu este de a rezista în timpul de judecată al omenirii, ci arătarea slavei lui Hristos la revenirea Sa pentru a-Și lua Biserica – Mireasa în Casa Tatălui Său.
50. În așteptarea revenirii Domnului, Biserica se pregătește în fiecare zi pentru a-L întâmpina în slavă.
Filed under: Trezire
